O călătorie de la trauma de plumb la lumina spiritului
Categorii:
Cartea ”Spirit și sens” este o mărturie a întunericului învins prin lumină de către creștinism și logoterapia lui Viktor E. Frankl.
Am scris această carte pentru tine cel care te confrunți cu depresia sau lipsa de sens în viață, dar și pentru tine, cel sceptic, care nu crede în puterea spiritului asupra materiei. Cine știe? Dacă într-o zi o singură propoziție sau expresie atinge o coardă sensibilă, atunci cartea și-a îndeplinit misiunea.
Te invit să descarci gratuit această carte aici.
Timp de citire: 3 minute
Primul titlul acordat Fecioarei Maria de către creștini a fost de ”Născătoare de Dumnezeu”. Așa este sărbătorită astăzi la catolici.
Evanghelia vorbește despre episodul în care păstorii merg să se închine în fața Pruncului din iesle și apoi duc vestea Nașterii lui plini de bucurie și venerație față de Dumnezeu.
Aș vrea să mă opresc asupra a ceea ce evanghelistul Luca spune în acest text: ”Maria însă păstra toate aceste cuvinte meditându-le în inima ei”. Oare la ce medita Maria?
Episcopul Robert Barron face o distincție foarte interesantă între ”ego-drama” și ”theo-drama”. ”Ego-drama” este ceea ce noi alegem să fim, noi ne făurim singuri destinul, noi suntem în control, noi suntem și regizori și actori și scenariști ai propriei vieți. Dumnezeu e exclus. În ”theo-drama”, în schimb, noi avem un rol secundar, iar regia și scenariul sunt semnate de Dumnezeu. Ceea ce trebuie noi să facem este să ne găsim rolul în această ”theo-drama”. Cu alte cuvinte, în limbaj creștin, să ne aflăm misiunea. Asta a făcut Maria prin excelență.
Totul a pornit de la acele cuvinte adresate Arhanghelului Gabriel, celebrul ”Fiat”: ”Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după cuvintele tale”. Aflarea misiunii o însuflețește pe Maria, i se lărgește orizontul, dobândește sens, scop, capătă putere și profunzime spirituală, o profunzime atât de adâncă încât să încapă Cuvântul lui Dumnezeu căruia i-a dat naștere sub chip de Prunc.
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Maria ar fi refuzat această misiune de teama de a nu fi judecată sau marginalizată? Ar fi rămas o femeie cu un orizont strâmt de care nimeni n-ar fi auzit. Făcând voia Domnului, în schimb, Maria a schimbat cursul istoriei. Astfel, după exemplul ei, ar fi frumos dacă am dobândi o încredere de nezdruncinat că Dumnezeu are niște planuri infinit mai bune pentru noi decât avem noi pentru propria viață.
Asta nu înseamnă că a face voia lui Dumnezeu presupune a ne plimba senini pe un câmp cu flori. A ști însă că nu ești singur în lupta spirituală și că Dumnezeu nu permite răul ca să te piardă, ci ca să scoată din el un bine și mai mare, îți înalță sufletul dincolo de orice ”mizerie”.
Pentru mine toate încercările vieții le privesc ca pe un ”Cuptor al Spiritului”. Cu cât boala, neputința sau eșecul mă trag în jos, în măsura în care îmi pun încrederea în Dumnezeu, ele devin o trambulină care mă aruncă în brațele lui.
Scriind acum, nu mă gândesc la altceva decât să fac voia lui și să fiu o martoră a infinitei lui îndurări și iubiri. Tot episcopul Barron spunea: ”Viața ta nu este despre tine”. Pentru unii pare ridicol, pentru alții înfricoșător, pentru alții indiferent. Dar cei care au ”gustat” sentimentul de a te abandona în mâinile lui Dumnezeu știu cât de minunat este să privești mișcările libere ale sufletului. Iar dacă suferința îi zdrobește pe mulți, abandonul în mâinile lui Dumnezeu îți transformă suferința într-o ”chilie” unde sufletul e lămurit prin foc, un foc care nu arde, ci transformă.
Oare la ce medita Maria în inima ei? Sigur că la misiunea ei și, mai presus de toate, la misiunea Cuvântului întrupat. A face voia lui Dumnezeu nu înseamnă că știi întotdeauna unde te îndrepți. De multe ori ești nesigur, te simți pierdut, ai impresia că Dumnezeu te-a uitat, dar după cum spunea cineva: ”Tăcerea lui Dumnezeu este, de fapt, o îmbrățișare atât de strânsă încât nu mai e loc de cuvinte”.
Maria nu s-a sacrificat numai pentru Cuvântul întrupat, ci pentru fiecare dintre noi. Și continuă să-și sacrifice ”timpul” ei în veșnicie pentru a ne ajuta să ne găsim misiunea.
Timp de citire: 2 minute
Astăzi creștinii catolici sărbătoresc Sfânta Familie: Isus, Maria și Iosif. Preoții poartă alb (sau alb-auriu), culoare care se poartă la Paști și la Crăciun și care simbolizează triumful vieții asupra morții și al luminii asupra întunericului.
În Sfânta Familie nu a fost numai pace, seninătate și bucurie. Astăzi Evanghelia înfățișează fuga în Egipt. Pentru a salva Copilul de mânia lui Irod, Iosif și Maria se aventurează pe un drum plin de pericole. La vremea respectivă nu existau străzi, autostrăzi, mașini, avioane. Drumurile însemnau risc: în fața hoților, criminalilor, animalelor sălbatice, capriciilor vremii. Este foarte interesant de văzut cum Dumnezeu alege să se nască și să trăiască în însăși inima slăbiciunii și a răutății noastre. Oare nu putea să trimită o armată de îngeri ca să-l ducă pe Isus în Egipt?
Se pare că Dumnezeu are niște căi cam ciudate. Îi place să lucreze în ascuns, dincolo de aparențe spre deosebire de noi, oamenii, care judecăm în cea mai mare parte a timpului tocmai după aceste aparențe. Pentru că e mai ușor, pentru că e mai la îndemână, pentru că nu avem răbdare.
Dintotdeauna am fost ”oaia” neagră a familiei. Fie am rătăcit și nu mi-am găsit locul pe nicăieri, fie m-au lovit tot felul de boli și i-am pus la încercare din toate punctele de vedere. În mare parte a timpului m-am simțit neînțeleasă și am luat distanță. Însă cum lui Dumnezeu îi place să lucreze dincolo de aparențe, a făcut în așa fel încât să vedem dincolo de măști. Uneori, cel care rătăcește cel mai mult este cel care apreciază cel mai profund drumul spre casă.
Am descoperit în timp și prin Harul lui Dumnezeu că familia mea a fost pentru mine și Isus și Maria și Iosif. De ce spun asta? A fost Isus pentru că mi-a salvat viața ca eu să învăț în timp să o apreciez. A fost Maria pentru că mi-a oferit căldură. Și a fost Iosif pentru că mi-a protejat fragilitatea.
Singur, nimeni nu e perfect. Și ei au greșit. Dezamăgirile au fost reciproce, dar cum Dumnezeu lucrează pe ascuns, ne-a dat curajul să privim unul în sufletul celuilalt și, în același timp, a vrut să ne testeze capacitatea de a ierta.
Astăzi catolicii sărbătoresc Sfânta Familie pentru că Isus a făcut din familia lui și familia noastră. Fără îndrumarea lor n-am fi putut să ne privim în suflet cu sinceritate, să ne cunoaștem limitele și să ne raportăm la o realitate mai înaltă fără de care viața e atât de seacă și prizonieră a aparențelor.
”Îmbrăcați-vă cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și răbdare…
Să domnească în inimile voastre pacea lui Cristos la care ați fost chemați să fiți un singur trup, și fiți recunoscători! Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin!”
Matei 2,13-15.19-23
Paul către Coloseni 3,12-21
Timp de citire: 4 minute
De curând am fost diagnosticată cu coxartroză. Această boală creează dureri care uneori simți că îți taie respirația și îți limitează mișcarea până la repaus absolut. Zăcând în pat, am adormit și am avut un vis. Iată ce s-a întâmplat:
Stăteam în pat și îmi simțeam corpul ca și când ar fi fost strâns de o menghină din cauza durerii. Deodată am simțit o adiere de vânt. Mă uit spre fereastră să văd dacă e deschisă. Nu era. Privirea îmi este atrasă de o lumină care se strecura tot mai mult prin tavanul care dispărea încet încet până când, iată, că în fața mea se desfășoară cerul atât de frumos, curat și albastru.
Fereastra camerei se deschide, pătrunde lumina și odată cu ea îmi apare stând fix pe pervazul ferestrei un vultur. Era atât de mare încât razele de lumină pătrundeau cu greu în cameră. Ochii galbeni cu pupile negre mă priveau cu răceală, dar în același timp și cu un soi de curiozitate ca și când m-ar fi întrebat: ”Ce faci? Îți plângi de milă?” M-am uitat și eu curioasă la el fiind impresionată de frumusețea lui. Avea capul și coada albe, iar corpul și aripile negre ca o noapte adâncă. Ghearele erau lungi și încovoiate și, privindu-le, m-au dus cu gândul la expresia: ”frumusețe răpitoare”.
Deși aveam fiori pe șira spinării uitându-mă în ochii lui și la aspectul lui impunător, la un moment dat, am simțit o tentație puternică de a mă apropia de el ca să-l mângâi. În ciuda durerii fac un efort ca să mă ridic din pat, mă apropii de el, dar el își îndreaptă capul către cerul care topise tavanul, își întinde aripile, își ia zborul și începe să planeze deasupra camerei mele continuând să mă privească.
Brusc mi-a venit ideea de a imortaliza momentul că doar nu vezi în fiecare zi un vultur planând deasupra camerei tale pe cerul care tocmai a făcut tavanul să dispară. Mă duc spre birou, mă așez, iau un pix și o foaie și încep să descriu imaginea uimitoare care tocmai se desfășura în fața ochilor mei.
La un moment dat simt cum podeaua se cutremură și începe să dispară lăsând doar porțiunea unde mă aflam eu la birou. Mă uit în jos și văd o prăpastie atât de adâncă încât uit de mine și simt doar un aer cald care vine din adâncime. Aud zgomot de aripi, vulturul începe să se înalțe tot mai mult spre cer iar privirea mea devine atât de agilă încât pot să-l văd în cel mai mic detaliu chiar dacă se îndepărtează de mine tot mai mult.
Dintr-odată îmi vine în minte un text din Scrisoarea a II-a către Corinteni a Sfântului Apostol Paul: ”În toate suntem stâmtorați, dar nu striviți; neclari, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; doborâți, dar nu nimiciți”. Cu cât vulturul se înalță, cu atât privirea mea devine tot mai ageră și îl însoțește. Cu cât el se înalță trăgând după el privirea mea, cu atât simt că durerea începe să dispară și lasă loc unei senzații plăcute de fascinație și libertate.
Pe cer însă, încep să se adune nori negri, iar vântul devine tot mai puternic. O ploaie torențială începe să cadă din nori. Furtuna se dezlănțuie, dar vulturul nu-și pierde echilibrul, nu se ascunde în stânci, ci continuă să zboare, iar vântul puternic îl împinge dincolo de nori acolo unde cerul este curat și albastru.
Mi-am adus aminte de somnul liniștit al lui Isus în corabia aflată pe marea învolburată pe timp de furtună. Pacea vulturului era la fel ca pacea lui Isus, netulburate de furtuna amenințătoare știind că ea este un imbold pentru a-și înălța și mai mult spiritul. Într-o ”furtună” asemănătoare a fost regele David când spunea: ”Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău căci Tu ești cu mine”.
Vulturul se înalță tot mai sus, însă ochii mei obosesc, îi închid și mă trezesc în camera mea. Încerc să mă mișc, dar simt ascuțimea durerii. Mă uit în sus și văd tavanul, mă uit spre fereastră și o văd închisă, mă uit la ceas și văd că secundarul se mișcă cu o precizie sfidătoare. Fac un efort să mă ridic, ajung în fața oglinzii și rămân perplexă: părul meu era alb, iar în locul mâinilor îmi crescuseră aripi negre.
Timp de citire: 6 minute
Av-Yotzer este un sculptor care nu a cunoscut faima fiind cunoscut doar de familie și câțiva prieteni. Un bărbat între două vârste care arată neschimbat de când îl știu. Uneori pare că se uită prin tine, alteori pare că se uită până în adâncul sufletului tău unde nimeni nu poate pătrunde. Locuiește pe strada Eden, numărul 3, în inima orașului. Casa lui are o arhitectură care amintește de perioada renascentistă. Partea de jos a casei este din piatră brută, însă pe măsură ce se înalță piatra devine tot mai fină și șlefuită. Ușile de la intrare sunt înalte, având în fața lor o cupolă susținută de două coloane. Casa este construită în jurul unei curți interioare pătrate, departe de zgomotul străzii unde Av-Yotzer își are atelierul de creație.
L-am cunoscut personal de curând când, fiind în convalescență după o operație, soțul meu l-a rugat să-mi sculpteze un înger pentru colecția mea. A sculptat un înger așezat în genunchi cu ochii închiși și mâinile împreunate ca pentru rugăciune. L-am așezat pe noptiera de lângă patul meu și de câte ori îl privesc simt că durerea cauzată de boală scade în intensitate și îmi pot împreuna și eu mâinile în rugăciune.
Pentru a uita de durere, într-o zi mi-a venit ideea de a merge la Av-Yotzer pentru a-l asista la procesul de creație. Dintotdeauna m-a fascinat modul în care sculptorii dau formă unor pietre brute. L-am întrebat pe Av-Yotzer dacă e de acord și m-a invitat în atelierul lui fără să stea pe gânduri. Mai târziu, în timp ce lucra, am realizat că și uitase de prezența mea acolo.
O piatră de marmură aproape de înălțimea lui Av-Yotzer se afla în mijlocul curții interioare. Avea o formă brută, însă planurile lui nu le cunoșteam. Nu mi-a spus ce operă vrea să șlefuiască în acea piatră. Lângă piatră se afla o masă cu tot felul de instrumente de care are nevoie un sculptor. Se uită cu atenție pe masă, alege o daltă grea și ascuțită apoi începe să analizeze piatra din toate unghiurile. Se oprește la un moment dat, fixează un punct pe piatră și încet încet începe să cioplească.
Prima lovitură de daltă m-a făcut să îngheț. Nu atât zgomotul daltei cât un strigăt care se auzea chiar din interiorul pietrei. Frica m-a paralizat. Am refuzat să cred că strigătul se aude din interiorul pietrei și m-am consolat cu ideea că vine din altă parte. Fiecare lovitură de daltă aplicată pietrei de către Av-Yotzer declanșa un strigăt de durere.
Un amestec ciudat de curiozitate și frică m-a ținut lipită de scaun și am rămas cu ochii ațintiți la Av-Yotzer și piatră uitând de noțiunea timpului. Strigătele venite la fiecare lovitură de daltă nu păreau să-l deranjeze pe artist care își continua munca cu o răbdare infinită. Praful, zgomotul și oboseala datorată efortului păreau că nici nu-l ating în timp ce își calcula cu precizie loviturile și cioplea piatra.
Pe înfățișarea lui se citea o determinare de fier și o siguranță că ceea ce va scoate din piatra de marmură va fi o capodoperă. Totuși, mă întreb, poate că Av-Yotzer știe ce face, dar eu nu înțeleg unde vrea să ajungă și, mai ales, nu înțeleg de unde vin strigătele astea. La un moment dat îmi fac curaj și-l întreb:
Av-Yotzer s-a cufundat din nou în tăcere și, uitându-mă atent la piatra de marmură, am observat că începe să capete contur și să iese în relief detalii ale unui chip uman. Era un chip uman care, în mod ciudat, mi se părea familiar. Și, iată că, la finalul procesului de șlefuire, vaga mea senzație de familiaritate se transformă în uimire și uimirea se transformă curând în șoc. Ca și când mi s-ar fi pus o oglindă în față. Statuia reprezenta o femeie îmbrăcată într-o rochie de mătase aurie așezată pe un fotoliu. La fel ca mine! Apoi mă uit la trăsăturile feței: ochii mari, căprui, nasul rotund, buzele bine conturate. Părul ondulat, de culoarea ciocolatei. Nu știu cât a ținut starea de îngheț, dar la un moment dat simt că încep să primesc aer și-l întreb pe Av-Yotzer:
Abia revenindu-mi din șoc îl întreb contrariată:
Uitându-mă în ochii lui constat că, în timp ce vorbea, mă privea cu o infinită tandrețe. Apoi spune:
……………………………………………………………………………………………………………………
”Voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne”. (Iezechiel 36:26)
Timp de citire: 3 minute
Uneori vindecarea nu vine din cărți de psihologie, ci din gesturile oamenilor care ne iubesc necondiționat.
Atenție și prezență
Se apropie cu pași repezi Crăciunul, iar pregătirile sunt în toi punând pe fugă toate gospodinele. Trebuie să recunosc că nu am talent la gătit și mi-e greu să spun, dar ăsta e adevărul: în fiecare an de Crăciun tot mama gătește. N-am avut niciodată răbdare să stau lângă ea să văd cum decurg pregătirile în bucătărie, dar anul ăsta m-am hotărât să fiu mai atentă.
Prin urmare, m-am gândit să o asist atunci când face cozonacul, eu fiind o împătimită a prăjiturilor. Nu știu cum se face, dar tot ce gătește ea are gust, savoare și consistență. Când mama intră în bucătărie își alege cu atenție ingredientele și lucrează cu multă răbdare pentru ca mâncarea să nu fie numai pentru stomac, dar și pentru suflet.
A găti cu dragoste
Așadar, intru în bucătărie, mă așez pe scaun și îi spun:
Voi cum pregătiți mâncarea pentru cei dragi?
Timp de citire: 5 minute.
De curând, Părintele I. mi-a recomandat un text scris de Mons. Maria Luiz Martinez. Sunt trei meditații compuse sub titlul ”Cum să primim pe Isus care vine”. Aceste meditații sunt de o profunzime și o căldură irezistibile care m-au pus pe gânduri serios referitor la cum îl primesc eu pe Isus în inima mea.
Mons. Martinez spune că trebuie să fim un ”Betleem complet” pentru a-l putea primi pe Isus. Adică umilința staulului, fidelitatea lui Iosif și iubirea maternă și tandră a Mariei. Mi s-a părut că cere prea mult. Un ”Betleem complet”?! N-am putea să ne alegem? Ei bine, autorul spune că nu. Trebuie să fim ”compleți”.
Victimizare și liberul arbitru
Crăciunul se apropie, Isus vrea să se nască și a ales inima mea. Cum o pregătesc? Ce aș scoate din inima mea ca să-i fac loc lui Isus? Având în vedere că până acum m-am definit numai prin diagnosticele primite de la medici, poate că primul lucru pe care ar trebui să-l scot din inima mea este victimizarea. Nu-mi neg suferința, nu o ascund, ci încerc să o înțeleg și să conviețuiesc cu ea. Nu suntem perfecți, Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem perfecți, ci, așa cum spune Mons. Martinez, el este atras de ”mizeria” noastră. De ce? Pentru că poate transforma ”gunoiul” nostru în aur.
După cum remarca Silvano Fausti, una dintre minciunile șarpelui a fost că Dumnezeu îi este dușman sau competitor omului. Însă unul dintre lucrurile pe care ni le-a demonstrat Isus cu claritate este contrariul: Dumnezeu este iubire, iar a iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Prin urmare, chiar dacă există atâta suferință în lume, Dumnezeu a pus un dar de mare preț în noi: liberul arbitru. Poate că boala îmi limitează capacitatea de mișcare, dar nu capacitatea de gândire. Așadar, în loc de paiele aspre din ieslea de la Betleem, eu pun durerea mea sub Isus, iar victimizarea o dau afară și așa am câștigat loc. Este un loc umil, e adevărat, dar dacă lui Isus îi place i-l dăruiesc.
Nevoia de control și voia lui Dumnezeu
E ușor? Nu. Aș vrea ca lucrurile să fie exact ca la carte sau conform standardelor mele de perfecțiune. Asta înseamnă să mă situez pe o treaptă superioară lui Dumnezeu. Nu ar fi ceva ieșit din comun având în vedere că ne place să ne considerăm regizori, scenariști și actori principali ai propriei vieți. Eu sunt în control, eu sunt arhitectul propriei mele vieți. Până la proba contrarie, spre exemplu, când ne lovește o boală și plângem cu lacrimi de crocodil în fața Crucifixului. Așadar, m-am hotărât ca nevoia de control să o dau afară din inima mea și să-l învelesc pe Isus cu fidelitatea față de voia lui Dumnezeu.
Dar care este voia lui Dumnezeu? L-am întrebat de curând pe Părintele I. și a făcut referire la Decalog. De iubirea față de Dumnezeu depinde tot. Dacă tot ce am (atât de puțin!) îi ofer lui Dumnezeu, el poate transforma acel puțin într-o revărsare de har. Când considerăm că voia noastră este prioritară, când considerăm că planurile noastre de viață sunt mai importante, când considerăm că noi suntem centrul universului, pierdem acea legătură cu Harul care ne ridică din micimea și mizeria noastră la o realitate mult mai înaltă pe care nici nu o putem imagina fiind atât de limitați. Așa a făcut Dumnezeu cu Maria. Ea a pus deoparte planurile, dorințele, visele pentru viața ei și a acceptat să urmeze planul lui Dumnezeu. Să reflectăm la asta: Oare care a fost rezultatul ascultării ei înțelepte? O nouă creație. Isus a șters cu buretele trecutul nostru traumatizant, nu cere plată pentru greșelile noastre și în loc de ideea noastră de dreptate încrâncenată el a pus milostivire.
Egoismul și chipul lui Dumnezeu în aproapele meu
Așadar, ce mai pot scoate din inima mea pentru a-i face loc lui Isus? Oare cum ne putem exprima iubirea față de Dumnezeu decât așa cum a făcut Maria? Prin urmare, pot să scot ambiția de a considera că ceea ce știu eu este mult mai înțelept decât Dumnezeu care este Înțelepciunea însăși. Mai este totuși ceva în ”încăperea” inimii mele care ocupă spațiul inutil și care nu i-ar plăcea lui Isus: egoismul. Dumnezeu nu-mi cere să fac voia lui pentru a-i satisface orgoliul de Dumnezeu atotputernic. Trebuie să avem încredere că Dumnezeu este infinit mai inteligent decât noi. Nimeni altul decât el nu are o imagine de ansamblu mai completă asupra lumii. Prin urmare, dacă îl iubesc pe Dumnezeu, așa cum a făcut Maria, fac voia lui. Dar trebuie să conștientizez în același timp că Dumnezeu nu ne-a creat și nu ne vrea ca niște insule izolate într-un ocean. Isus a spus la un moment dat: ”Cum poți să spui că nu îl iubești pe fratele tău pe care-l vezi, dar îl iubești pe Dumnezeu pe care nu-l vezi?”. Remarc aici un alt lucru pe care-l dau afară: ipocrizia. Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa. Prin urmare dacă îl iubesc pe el, iubesc și chipul lui în aproapele meu. A iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Prin urmare: iau notă de prezența lui, îl ascult, îl înțeleg, îl ajut, îl iert, îl compătimesc, îi respect opinia, iar ceea ce mă depășește încredințez în mâinile Domnului.
”Betleem complet”
Ca să revin la ideea Mons. Martinez despre ”Betleemul complet”, se pare că dacă am reușit să scot victimizarea, nevoia de control, ambiția, egoismul și ipocrizia, s-a făcut suficient spațiu pentru simplitate, fidelitate și iubire, exact ce-i place lui Isus.
Tu ce scoți din inima ta pentru a-i face loc lui Isus?
Timp de citire: 4 minute
Un om rătăcea în deșert într-o zi toridă de vară. Furtuna de nisip acoperise toate drumurile și nu mai avea niciun indiciu unde se afla sau unde se îndrepta. Încerca să privească în jur, dar nisipul îi intra în ochi și nu putea vedea nimic. Ca prin minune, furtuna începe să scadă în intensitate, vântul se domolește, iar marea de nisip se desfășoară în jurul lui acoperind orice urmă care l-ar fi putut duce spre casă.
”Acum ce fac? Încotro mă îndrept? Care e direcția care mă poate duce spre civilizație? Oare ce distanță va trebui să parcurg? Nu am apă, nu am mâncare. Cât voi supraviețui? Sau, mai bine spus, voi supraviețui?” Aceste întrebări l-au măcinat pe om o perioadă. Apoi, se ridică brusc: ”Orice direcție e mai bună decât să stau pe loc!”, își spune.
Și pornește la drum pășind anevoios prin marea de nisip. Privind în jurul lui, îi vine în minte fără să vrea o clepsidră. Timpul se scurge ireversibil, iar nisipul care se strecoară în clepsidră îi dă fiori pe șira spinării.
Soarele începe, încet încet, să se îndrepte spre apus. ”În curând, seara se va lăsa în deșert. Ce voi face?”, gândea el. Căldura și oboseala îl fac să se oprească. ”Mă odihnesc puțin, apoi voi porni din nou la drum”.
Se așază pe nisip, respiră adânc, își întinde picioarele și ochii îi rămân ațintiți în nisip simțind cum un vid interior îl cuprinde.
La câțiva pași în fața lui nisipul începe să se miște. ”O nu!”, își spune. ”Începe din nou furtuna?” Dar iată că din nisip începe să-și facă încet încet apariția un șarpe în a cărui piele aurie se reflecta soarele, dând impresia că este aur mișcător.
Omul simte că transpirația de pe el începe să se transforme în gheață, sângele în vene la fel, pupilele se dilată și tot ce mai simte este inima care amenința să-i sară din piept.
Dar asta nu-i toată surpriza. Șarpele își înalță capul, îl privește fix, deschide gura și … începe să vorbească:
Tăcere…
Tăcere…
Tăcere…
Omul își face curaj, își mișcă mâna dreaptă și o duce ușor către piept, apoi către gât unde purta un lănțișor cu cruce. Strânge crucea în mână, își deschide gura și cu mare greutate începe să spună ”Tatăl nostru…”
Șarpele își înalță capul și mai sus și îi spune:
Din palid, omul începe să devină roșu de furie.
Atunci omul s-a ridicat cu curaj, a prins șarpele de gât și de coadă, l-a ridicat deasupra capului și l-a aruncat în depărtare.
Ce s-a întâmplat mai departe cu omul nu se știe, dar chiar dacă a mai rătăcit prin deșert, adevărata Cale din inima lui o cunoștea. Adevărul l-a eliberat de frică și a înțeles că Viața lui e prețioasă pentru Tatăl.
Timp de citire: 7 minute
”Covorul” de noroi
Azi noapte n-am putut dormi. Mi-a venit în minte povestea unei fetițe. O fetiță nu mai mare de 7-8 ani, cu părul castaniu, ochii mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna și prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un ”covor” de noroi.
Oare ce să fi pățit această fetiță? Cum de a ajuns aici? Sinceră să fiu, în noaptea asta nu am avut nici suficient timp și nici o curiozitate prea mare de a citi povestea de la început. Asta ar însemna să merg până la Adam și Eva. E prea mult. Părintele I. îmi spunea că trebuie să ne concentrăm pe esențial, așadar am încercat să extrag esențialul din această poveste.
Muntele ”Eu Sunt Cel Care Sunt”
La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, ”Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Nu are rost să-l descriu. Fiecare îl poate cunoaște analizându-și propriul hău. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf nu se vedea de norii denși. Se numea muntele ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar fi găsit ceva mai bun decât ce fusese în viața ei până atunci.
Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârâieturi și răni a avut de la pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Ce se știe este că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice chiar dacă avea o vagă intuiție că ar mai fi putut un pic.
N-a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde e complet întuneric, un întuneric dens și privești neputincios cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în gheara unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Iar a simțit că cineva îi fură speranța și s-a refugiat în somnul greu.
Aventura din Palat
Nu se știe cât a durat acea călătorie. Se știe însă că la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar așa de înalt, nu avea o arhitectură elegantă, ci o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă, a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-odată a izbit-o o lumină puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari și largi prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei vede la un moment dat o ușă îngustă la care ajungeai urcând multe trepte.
A urcat totuși treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau spre turnul palatului în spirală și erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus și pe care scria ”Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește cu o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria ”Speranță”, ci ”Îndoială”. Brusc își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…
Rochița de mătase
Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o zarvă și o gălăgie plină de veselie nemaipomenite. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreptă spre a se așeza acolo nefiind observată, aparent, de nimeni.
Se așază pe scaun temătoare și circumspectă admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa unde erau scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară repede scările, o privește suspicios și se îndreaptă direct spre ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: ”Tu cine ești? Cum de ai intrat în palatul meu murdară?”. Fetița deschide ochii mari care se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce furios către servitori și le strigă: ”Scufundați-o în apă! Dar nu într-un râu, ci într-un ocean! E foarte murdară! Apoi, dați-i o rochiță de mătase, dar să nu fie din mătase chinezească că e de proastă calitate, ci din mătase țesută de serafimi! Haideți! Ce mai stați?”
Nu se știe prin ce proces a trecut fetița, ideea este că a apărut în sală în fața bărbatului între două vârste, transformată. ”Acum, te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. ”Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. ”De ce taci și nu zici nimic? Aici e banchet, toată lumea se distrează! Nu ai nimic de spus?”. ”Ba da”, spune fetița. ”Vreau să mă întorc acasă”. Dintr-odată în sală s-a lăsat o tăcere grea. ”Cum?!”, întreabă bărbatul indignat. ”Te-am scos din noroi și te-am adus într-o sală de palat, iar tu vrei să te întorci acasă?! Pentru Numele Meu! De ce?”. Temătoare, fetița îi spune: ”Pentru că vreau să îi aduc și pe părinții și pe frații mei aici”.
”Incredibil!”, strigă de indignare bărbatul. ”Foarte bine! Dacă așa vrei! Ușa e acolo! Poți să pleci!”. Fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri către ieșire. Era convinsă că se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.
Aripile libertății
Deschide ușa, iese, iar în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată cu soarele și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă către ea și o întreabă: ”Unde mergi?”. ”Merg să-mi aduc părinții și frații aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg și atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: ”Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.
Nu se știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Nu se știe. Cert, uimitor și ciudat este faptul că prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți. Lăudat fie Domnul!
Timp de citire: 8 minute
Experiența personală
Cum să descriu letargia? Sunt ore întregi care trec fără a face ceva cu sens, ore în care aș fi putut să-mi îmbogățesc sufletul, mintea și viața cu experiențe. Dar simt că e ceață în mintea mea, iar mâinile și picioarele sunt amorțite și mi-e imposibil să mă mișc să fac ceva. Încerc să mă adun și iau o activitate pe care o împart în pași mărunți ca să-mi fie mai ușor, dar, totuși, sentimentul de ”greu” pune stăpânire pe mine și las totul pe mai târziu. Ore întregi în care stau întinsă în pat și simt că mă cuprinde somnul. De cele mai multe ori adorm. Un somn greu din care mă trezesc greu.
Mă uit în jurul meu și e atâta dezordine. Aș fi putut să fac atâtea… Aș putea să mă mobilizez acum dar … las pe mai târziu. O cafea și, parcă, încep să văd mai clar lucrurile, îmi fac planuri și, ca de obicei, încerc să recuperez timpul pierdut și mă aglomerez cu multe lucruri în agendă. Apoi mă gândesc că sunt prea multe și e prea greu chiar și o singură activitate să fac și … las pe mai târziu.
Letargia mă face să mă simt apatică, uneori cu un soi de aversiune față de orice fel de activitate și îmi ia ore întregi ca să mă mobilizez să fac un singur lucru. Acel lucru este, de obicei, ceva care nu mai suportă amânare pentru că imboldul spre acțiune se formează atât de greu și pe o perioadă atât de îndelungată. O altă provocare este să mă concentrez mai multe minute pe acel lucru pentru că fie apatia nu dispare, fie mi se pare că altceva este mai important în acel moment. Dar ce anume e mai important pentru că, de obicei, sunt zeci de activități pe care aș vrea să le fac într-o singură zi și mintea îmi fuge de la una la alta? Este un haos și îmi dau asigurări că mă voi simți mult mai pregătită să fac ceva dacă voi mai dormi un pic. Și … las totul pe mai târziu.
Urmările letargiei
Letargia îmi afectează toate ariile vieții. Dacă pentru alții rutina de dimineață înseamnă o jumătate de oră, la mine înseamnă două ore. Deja timp pierdut de la primele ore ale dimineții, timp care mă obosește. Niciodată nu sunt pregătită așa cum trebuie pentru ziua de lucru care urmează. Așa că, fie amân lucrurile, fie le fac superficial astfel încât să-mi liniștesc conștiința că am făcut totuși ceva. Într-un fel sau altul ziua trece, iar spre seară sentimentul de epuizare este și mai accentuat. Mă întreb: ”Ce -am realizat astăzi?” Răspunsul, ca de obicei, este: ”Nimic…”. Frustrarea este și mai mare, iar nevoia de a dormi atât de puternică!
Încerc să nu mă uit în jurul meu ca să văd haosul din casă: cărți și haine împrăștiate, aspiratorul care ”strigă”, zeci de idei de articole pe care aș vrea să le scriu, cumpărături care trebuie făcute, mâncare de pregătit. Chiar dacă nu mă uit, totuși, imaginea unei case dezordonate este adânc întipărită în mintea mea. Atunci … las totul pe mâine.
O singură prietenă am cu care nu am mai vorbit de luni de zile. Oare ce aș putea să-i spun? Despre haosul și apatia din viața mea? Cu soțul meu nu am mai ieșit la o plimbare de zile bune. Pe mama n-am mai sunat-o de o săptămână, iar pisicile pe care le iubesc atât de mult le văd rar pentru că până la ele îmi ia aproape o oră, oră în care prefer să dorm ca să uit că nu sunt capabilă să duc o viață normală.
Perspectiva psihologică asupra letargiei
”Letargia este un simptom al depresiei majore.” DSM-5
Deși letargia te duce cu gândul la lene, din punct de vedere psihologic, ea este o stare complexă. Fie este un simptom al epuizării, fie al unei tulburări de dispoziție, printre care și depresia, fie are legătură cu motivația noastră interioară, fie este o reacție psihologică la stres.
În Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale (DSM-5) letargia este un simptom central al unor tulburări de dispoziție, cum este depresia majoră. Astfel, se consideră că letargia nu este o alegere, ci o consecință a dezechilibrelor chimice și a modificărilor neuronale din creier, iar ea este însoțită adesea de tristețe profundă, lipsă de interes pentru activități și dificultăți de concentrare. DSM-5 menționează letargia, lipsa de energie și lipsa de motivație ca simptome cheie ale depresiei.
Soluții pentru a ieși din letargie
”Motorul comportamentului uman este căutarea unui sens”. Viktor E. Frankl
Odată pusă într-un context letargia, parcă lucrurile încep să capete un oarecare sens, chiar dacă, faptul că știi că nu e o alegere, nu ușurează prea mult situația. Însă, mici acțiuni pot fi întreprinse pentru a ieși din această stare paralizantă și confuză.
Fără un scop clar sau sens, motivația scade până la dispariție. Viktor E. Frankl, psihiatru austriac și supraviețuitor al Holocaustului, a dezvoltat ceea ce se numește logoterapie, potrivit căreia a avea un sens în viață scade posibilitatea de a fi cuprins de stări de vid interior, apatie, plictiseală și letargie. Motorul comportamentului uman, potrivit lui Frankl, este căutarea unui sens.
Perspectiva creștină asupra letargiei
”Un alt instrument creștin în lupta cu letargia este slujirea aproapelui care te scoate din cercul vicios al autoconservării și izolării.”
M-a preocupat dintotdeauna găsirea unui sens mai înalt pentru care existăm și acționăm. Deși psihologia oferă, pe de o parte, explicații ale gândirii și comportamentului nostru, iar pe de altă parte, tehnici și instrumente pentru a lupta cu anumite dezechilibre, cum ar fi letargia, mi se pare că răspunsul psihologiei este incomplet. Trebuie să existe un Motor primordial care ne dă sens și scop în viață, iar, pentru mine, acest Motor nu este altul decât Dumnezeul creștin.
În creștinism, apatia și lipsa de energie sunt considerate ca o boală a sufletului, o indiferență față de bine și față de acțiunea morală. Odată ce sensul profund al vieții este definit, acesta ar trebui să te însuflețească și să te scoată din letargie. Rugăciunea și postul, de exemplu, pot dezvolta în timp o disciplină a minții care o împiedică să rătăcească.
Un alt instrument creștin în lupta cu letargia este slujirea aproapelui care te scoate din cercul vicios al autoconservării și izolării. Slujirea lui Dumnezeu și slujirea aproapelui sunt, de fapt, inima învățăturii creștine.
Găsirea echilibrului
Răspunsul oamenilor de știință la problema letargiei aduce lumină în sensul înțelegerii mecanismului de funcționare și a instrumentelor care pot fi folosite pentru a te ajuta să ieși din această stare. În același timp însă, un sens mai profund al vieții este cel de la care ar trebui să pornim pentru a găsi un echilibru care duce la o stare de împlinire și acțiune.
Un simplu act de recunoștință
Știu că este greu să lupți cu letargia. Sunt zile în care simt că am eșuat complet, însă, Dumnezeu, în marea lui bunăvoință, îmi oferă o nouă zi în care să încerc din nou. Înainte de a începe să scriu acest articol, simțeam că este întuneric în mintea și sufletul meu și o senzație de greutate mă apăsa și mă ispitea să mă refugiez în somn. Scrisul, însă, mi-a adus suficientă claritate și energie să ies din starea de letargie și să găsesc un sens al zilei care m-a însuflețit și mi-a dat speranță.
Uitându-ne în jurul nostru să nu vedem doar haosul și dezordinea, ci să facem un mic efort pentru a conștientiza ce avem și să apreciem. Recunoștința poate fi și ea un instrument foarte puternic în lupta cu letargia. Când mintea și sufletul rătăcesc, un simplu act de conștientizare a ceea ce avem ne poate ancora în prezent pentru că numai în prezent avem puterea de a construi un sens în viața noastră. Tu pentru ce ești recunoscător astăzi?
Fereastra spre sens 